Povestea a început joi, pe 17, adică acum 12 zile. Şi nu, nu e cea a oraşului Bucureşti şi al oraşului Londra, ci e a celor două oraşe Londra.
După o călatorie cu trenul cum n-am mai avut niciodată, ce mi-a confirmat cât de mică e lumea asta şi cât de puţine lucruri sunt întamplătoare, am avut parte de trei zile absolut geniale, cu nişte oameni de la care am reuşit să ma “umplu” de energie pozitivă cât pentru un an. Sau mai mult. Şi tocmai de aceea, plecarea nu a fost o dramă. Adica da, ne-am emoţionat mult şi eu şi parinţii mei şi prietenii mei, nu mi-e uşor să ştiu că nu mai locuiesc acasă şi nu o voi mai face decât în vacanţe, dar vorba unui masterand german de aici, atât ei, părinţii, cât şi noi, copiii trebuie să realizăm că există un moment în care trebuie sa plecăm din cuib şi să ne luăm zborul.
Nu ştiu ce experienţă au avut alţii cu Blue Air, dar eu de fiecare dată când am zburat cu ei am avut întarzieri masive. Chiar nu ştiu cum pot ei să funcţioneze aşa. Şi nu ştiu nici cum de Băneasa e numit aeroport. Şi nu îi înţeleg nici pe oamenii care vor să te facă să zbori peste bara care delimitează cele trei “culoare” spre aşa – zisele ghişee ale poliţiştilor de frontieră ca să ajungă în faţa tuturor pentru că s-a facut primul anunţ pentru prezentare la o anumită poartă de îmbarcare.
Prima impresie despre Londra? Că e frig:) Şi m-am bucurat că am mers cu maşina de la Luton spre cămin, pentru că e extrem de interesant să observi cum oraşul ăsta chiar e împarţit în zone şi cu cât te apropii mai mult de centru, cu atat se schimba mai mult şi e mai aglomerat.
Prima săptamană am vizitat şi vazut enorm de multe locaţii din centru şi încă nu i-am dat de capăt, căci mai am atât de multe de văzut şi de re-văzut (da, am o listă cu locuri în care vreau să revin mai bine documentată): National Gallery, British Museum, St Paul’s Cathedral (la care am mers de vreo 3 ori, a treia oară abia reuşind s-o vedem, prima dată fiind închisă din cauza slujbei pentru Alexander McQueen, a doua ajungând după programul de vizite), Regent’s Park, Queen Mary’s Gardens, Hyde Park, Kensington Gardens, Planetariul din Greenwich (despre care voi scrie separat), schimbarea gărzilor de la Buckingham Palace, Chinatown, Big Ban, Tate, London Bridge, The Tower of London, Parlamentul, Westminster Abbey, Millenium Bridge, The Globe. Ganditi-va doar ca urmeaza expozitie Gauguin la Tate, Canaletto la National Gallery, the London Film Festival şi că nu am reuşit să ajung la Science Museum, căruia vreau să-i dau o zi, şi la multitudinea de alte muzee de aici.
Da, Londra turistică e atat de diferita de tot ceea ce am vazut până acum: oamenii de la ghişeele de informaţii îţi dau zâmbitori informaţii, pliante, explicaţii. Ţi se dau direcţii foarte amabil, la metrou ai hărţi cu zona în care te afli, hartă cu liniile de metrou, găseşti săgeţi sau hărţi în locurile în care e important ca ele să existe, astfel încât chiar şi încuiaţii în ale orientării să o poată face extrem de uşor. În Londra turistică autobuzele şi metroul nu doar că circulă din 2 în 2 minute ziua, circulă la intervale de maxim 12 minute şi noaptea. Şi da, nici aici nu se scapă de milioanele de obiecte identice cu „I love London” şi de brelocurile de pe care cade vopseaua a doua zi, de umbrele super proaste vândute la preţ de umbrele de titaniu, dar parcă reuşesc, cumva, să nu te obosească, să nu te agaseze. Londra turistică e curată. Atât de curată încât majoritatea oamenilor se apleacă şi ridică o hârtie dacă au scapat-o pe jos, fie ei şi adolescenţi. În Londra turistică McDonalds-ul se înglobează în peisajul arhitectural şi nu te doboară mirosul de pe trotuar decât de la restaurantele indiene sau turceşti. În Londra turstică am văzut cele mai mari aglomeraţii de oameni, turişti sau nu, oamenii chiar nu stau în casă, iar schimbarea gărzilor chiar a făcut pe toţi nu doar să zâmbească, ci şi să danseze.
Ceea ce m-a frapat însă aici a fost diversitatea etnica enormă a oamenilor şi totuşi cât de amabili sunt. Da, recunosc, nu se aplica la 100% din oameni, dar e aşa de draguţ să te trezeşti dimineaţa şi să vezi oameni zâmbind, să ţi se răspundă frumos, politicos la cereri, să ştii ca într-o zi poţi face ce-ţi trece prin cap de la horse riding la a merge la un musical, de la participare la conferinte la cele mai interesante petreceri tematice. Ah, şi diversitatea de restaurante e atât, dar atât de mare. Ca sa nu mai vorbim despre magazinele de cărţi. Am găsit în Greenwich nişte librarii din acelea în care miroase atât de britanic… Recunosc, sunt ca un copil într-un magazin de dulciuri sau în faţa cadourilor de Crăciun.
Anca's Blog 